Archive for the ‘Eseu’ Category

Plânset castaniu

14 Februarie 2012

timpul umblă cu umerii goi
strecurând pe sub streşini şoapte de femeie
rădăcini de nori îşi ascut mirosul
de abur din noua poveste
un nebun indecent trece pe drum
nedumerit privindu-şi degetele
sufletul meu caută gâlceavă
în vârful peniţei adormite pe coada ultimei litere
dar mai bine o dau într-un plânset
castaniu

Reclame

Verde vale de rai

4 Ianuarie 2012

…Verde vale de rai
Ce frumoasă erai
Numai tu mă ştiai
Numai ea

Am scris cândva un poem, pe care l-am botezat „Vale de rai”, în care dorul meu după locurile de baştină – adevărate minuni ale lumii pentru ochii mei şi pentru memoria mea veşnică – tresaltă necontenit. Cei ce cunosc aceste locuri nu pot să nu admită neasemuita lor frumuseţe.
Oricât de mult îi iubesc pe Noica şi pe unii dintre discipolii săi, nu pot fi de acord cu afirmaţia lor cum că numai poporul român deţine un cuvânt atât de plin de voluptate şi de profunzime precum acela de dor. După inima mea, dorul se manifestă la fel oriunde în lume, chiar dacă alţii îl numesc nostalgie (cuvântul nostalgie nu prea este utilizat în limba română, tocmai pentru că există un atât de puternic înlocuitor – era să zic, echivalent – acela de dor), alean, melancolie sau altcumva. Cine n-a iubit niciodată un suflet sau un lucru, dincolo de graniţele absurde ale teritoriilor, nu poate înţelege cât de vast şi de universal poate fi dorul, oriunde s-ar afla. De altfel, nu admit nici că oamenii nu şi-au găsit cuvinte potrivite pentru a-şi exprima simţirile lor lăuntrice.
Mi-e dor. Dorul în mine se revarsă în hohote. E ca un plâns pe dinăuntru. Corpul mi se realcătuieşte din fiecare picătură de dor care se strecoară prin spaţii ciudate, vibrând îndelung. Sunt picături reunite şi multiplicate, care cresc înlăuntru, se îngrămădesc şi dau năvală ca un torent în vreme de furtună şi, regăsindu-mă ca pe un vad fără fund, îmi explodează în rafale în inimă.
Pe vremuri, în valea mea de rai soarele îmi trimitea vara săgeţile lui de foc şi scutura peste mine praful său de aur divin. Numai la soarele acela îmi imaginam că se pot coace grânele. Căldura lui îmi părea o vie binecuvântare, chiar şi atunci când aşteptam cu nerăbdare mişcarea răcoroasă a frunzelor în bătaia vântului. Numai datorită lui simţeam vadul plin de flori, ierburi sălbatice de tot felul şi arbuşti încărcaţi cu strălucire şi culoare, pătrundeam cărările ascunse ale luminii străbătând gândurile şi iluziile copilăriei, surprindeam mingea de aur cum mi se strecura în palme şi mireasma adevăratului paradis. Aproape era pădurea, era râpa cea întunecată, seacă atunci când nu ploua multă vreme.
Dacă abia auzisem despre locuri rupte de civilizaţie, îmi imaginam că acesta era unul dintre ele. Un peisaj fascinant, aşa cum îmi imaginam eu teritoriile virgine, pentru că dâmburile acelea pline de verdeaţă crudă erau înţesate de mâluri nemiloase, pentru că îţi puteai imagina cu inima strânsă tot felul de animale sălbatice prin preajmă, păsări ale căror înfăţişări le descopeream pentru prima dată acolo, pentru că prin acele tufişuri părea că se găsesc ruinele unor bizare lumi dispărute, care însă, mi se arătau doar mie…
Ascuns printre liane sălbatice care coborau pe pereţii abrupţi de argilă umedă, din hăuri se scurgea firul de apă pe care mult mai la vale puteai cu adevărat să-l descoperi şi să-l aţii pentru a adăpa animalele. Din maluri însă ţâşneau izvoare subţiri, niciodată n-am ştiut dacă erau foarte multe sau doar unul singur şerpuind prin rupturile de luturi clisoase.
În pofida unei lumi misterioase a gâzelor, liniştea stătea mereu sub semnul nemişcării. O linişte pentru care eram tentat să-mi ţin răsuflarea pentru a nu o tulbura.
În pofida sălbăticiei lui, locul acela era plin de blândeţe şi linişte şi-mi aducea numai alinare. Adesea, în mijlocul lui, îl simţeam mai aproape pe Dumnezeu. Nu a fost rugăciune glăsuită în gândul meu de copil, care să nu mi se fi împlinit. Nu a fost durere copilărească pe care am simţit-o atunci, care să nu-mi fi fost potolită. Senzaţia mea era că, în acea vale, Dumnezeu a îngrămădit fără noimă aproape toate darurile cu care, vedeam, era înzestrată natura. În faţa acestor minunăţii, n-am ştiut niciodată să-mi astâmpăr mirarea. “N-ai jindui după un strop de rai / De n-ai purta un strop de iad în tine”, spune Radu Gyr într-un frumos poem al său, numit “Cântec deplin”. Eu, însă, sunt nevoit să mă opun acestei păreri, pentru că, trăind la doi paşi de acest colţ de rai, nu încetam deloc să mă minunez.
Ce miros de pelin / Într-un spaţiu divin / Un noptatic suspin / Cuprindea”.
Peisaj mirific. Păsări şi iepuri traversau calea la intrare în valea mea de rai. O privelişte de vis, un hău imens care îţi înfiora inima. O linişte deplină, doar ciripit de păsări şi foşnet de frunze, atât se auzea în valea mea de rai. Când se aduna în aer mult abur, era semn că se vor dezlănţui fulgerele însoţite de ploaie îmbelşugată. La fel şi azi în sufletul meu, când se adună acest dor, aproape că se dezlănţuie tânguirea şi suspinul. Dar dorul meu e mângâiere, nu e un chin.
Aşa cum ar spune Noica, cuvântul dor “are o splendidă suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului, după cum e un cuvânt al visului, şi nu întotdeauna al faptei”. Tot Noica ne mai spune că dorul „a plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de suflet”. Aici filosoful meu iubit face o mică confuzie, intuind cumva că dor s-ar trage de la etimonul latinesc dolor care înseamnă durere, ceea ce nu este întocmai adevărat, chiar dacă în limba română dor poate însemna uneori şi durere. Din cauza unor prejudecăţi care au fost răspândite fără temei, cuvântul dor s-ar părea că nu poate fi definit şi, pe deasupra, este aproape intraductibil în alte limbi. Dar, repet, cred că asta se întâmplă doar din cauza unor prejudecăţi. În realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Ar fi ca şi cum am crede că, în afară de noi, românii, toate celelalte fiinţe umane de pe pământ nu ar iubi, nu ar suferi, nu ar trăi aceleaşi sentimente ca şi ale noastre.
Mereu dorul se leagă de ceva drag. Nu se va născoci niciodată un cântar pentru a măsura dorul. Intensa duioşie cuprinsă în dor, atracţia şi magnetismul care se manifestă prin el au darul de a sparge în bună măsură atmosfera de gheaţă a singurătăţii. Durerea trăită prin dor e una a absenţei.
Uneori mă gândesc că dorul meu indescriptibil nu e altceva decât o himeră a minţii mele. El se iveşte pe neaşteptate, vine năprasnic şi fierbinte. Uneori îmi dă impresia că mă pot sfârşi sub forţa lui. Dar atunci când simt că-mi populează singurătatea, mă abandonez copleşit în braţele lui, într-un blând sentiment de sufocare şi de tandră vlăguire.
Dorul este starea în care nu eşti complet. Iar omul aproape toată viaţa este incomplet, permanent îi lipseşte ceva. De aceea, îmbrăţişarea omului cu dorul pare iminentă. Omul parcurge distanţa dintre el şi dor ca pe un drum interior către adâncimea propriei fiinţe.
Dorul meu se manifestă ca o petală care se leagănă în dans de fluture pe aripile inimii. Dorul mi se întâmplă când prea plinul existenţei mele sufleteşti începe să se reverse în prea golul inimii mele. În zadar fug de el, imaginea sa, care mă învăluie mai iute decât marea şi vântul, mă urmăreşte până la capătul lumii…
Înăuntrul meu a rămas, probabil pentru vecie, părticica aceea de lume care se depărtează tot mai mult în timp, perturbându-mi liniştea. Sunt mulţumit însă că încă mai port în mine trăirile mele de atunci, alesul tărâm scăldat în lumina soarelui, în roua dimineţilor eterne. Sunt mulţumit că gândul încă mă lasă să străbat, într-o goană nebună, distanţa până acolo şi să odihnesc o clipă în colţul meu de rai precum în braţele unei zâne bune.
Când vreau să trăiesc o clipă mirifică, mă apropii cu visul de acest tărâm. În acea clipă simt cum urcă în mine seva proaspătă a pământului acela, amestecată cu tot ce este mai divin.
Cer albastru suind / Pe miresme plutind / Visul meu unduind / Steaua mea”.
Cuvintele pot întrerupe adesea o vrajă. Într-o zi mă aflam în faţa unui tablou şi nu mai conteneam să-l privesc cu uluire. Şi iată că, un individ, care se afla şi el nu ştiu de ce prin acea expoziţie, se opri lângă mine şi, simţindu-mi uimirea, mi se adresă: “Nu-i aşa că e superb?” Trezindu-mă din contemplare, abia atunci am realizat că farmecul dispăruse ca prin ceaţă şi am rămas interzis în faţa unui tablou gol.
Şi acum, când scriu despre locurile mele vrăjite, stau cu teama în sân să nu rup vraja clipelor pe care pronia cerească mi le-a dăruit. Aşa cum rugăciunea are nevoie de istovirea trupului şi chiar o pricinuieşte, tot aşa am şi eu nevoie de un popas în valea mea de rai.
Dorul ar trebui să mi se pară firesc, atâta timp cât îmi ştiu sufletul nemângâiat. Cât timp am cunoscut desfătarea, revărsată din dezmierdare, nu prea l-am simţit. Poate că el a existat, dar nu m-a presat deloc, nu mi-a dat niciun semn că e pe aproape şi nici eu n-am avut nevoie de el. Abia când am început să rătăcesc drumuri, iar fericirea a început să se risipească, când am început să pierd din micile bucurii, abia atunci am început să simt un dor de fericire. Norocul meu a fost că adevărata mângâiere am (re)găsit-o în gândul la valea mea de rai. Dorul a răbufnit de îndată. Din firea omenească niciodată nu s-a şters dorul de fericire, dorul împătimitului de dezmierdare. Dorul meu este dispoziţia tristă a sufletului meu, cu prisosinţă pricinuită de lipsa de mângâiere. Dar dorul meu de fericire se confundă aproape mereu cu dorul după valea mea de rai şi aşteaptă orice prilej de împlinire vremelnică. Dorul meu e mereu în căutare de alint, sperând că îmi (re)aduce liniştea sufletească.
În zadar îmi zic că dorul meu pentru valea mea nu e o stare definitivă. Pentru că nu găsesc deloc stingere sau împăcare în această despărţire.
Am înţeles că dorul meu nu se va sfârşi decât odată cu mine. Dar, oricât ar părea de bizar, dorul e cel care mă readuce la viaţă. Tot Radu Gyr, în poemul amintit, spune un lucru minunat în care, de data asta, cred sincer: „Iar dacă-nvii în cântecul de azi, / E pentru c-ai murit în lacrima de-aseară”.

Autograf

18 Februarie 2010

 

Cu cincisprezece ani înainte de a mă fi născut eu s-a născut pixul. Jurnalistul maghiar Laszlo Biro care trăia prin Argentina dar un ştiu ce căuta pe acolo, a descoperit acest minunat instrument pe care l-am ţinut atâta vreme în mână şi din cauza căruia multe cuvinte aşternute de mine pe hârtie au fost tăiate, de tot, sau şterse şi înlocuite cu altele.
Scriam cu pixul până îmi luau foc degetele şi reluările mele deveneau tot mai dese şi disperate. Astfel că, ieşea biata hârtie din mâna mea cu un text care, pe lângă că era destul de neciteţ, mai avea şi o mulţime de corecturi. Unde mai pui că, atunci când trebuia să ajungă prin un ştiu ce redacţie deşteaptă, trebuia să rescriu totul de la capăt, mai atent şi mai lizibil. Dar şi atunci mi se întâmpla să mai greşesc şi să mai adaug vreo corectură pe ici pe colo. Iar transcrierile se repetau uneori până când eram cât de cât satisfăcut de cum arăta albăstreala aceea pe hârtie.
Ştiţi voi câte hârtii am mototolit din cauza unui singur cuvânt scăpat din mână? Aflaţi că foarte multe. Bietele hârtii ajungeau la coş şi nu odată mi-a fost milă de imaculata lor albeaţă.
Am încercat ieri, după mulţi ani, să pun din nou mâna pe pix şi să aştern nişte gânduri pe o hârtie. Ştiţi ce mi s-a întâmplat? Am descoperit că pixul meu patinează altfel pe hârtie, că nu mai pot scrie prea corect iar ştersăturile mele păreau un dezastru care îmi ofensa intelectul.
Am scăpat de teroare. Nu mai scriu demult cu pixul. De când s-au inventat drăciile astea de calculatoare şi au ajuns pe mâna mea – iar asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă – nu mai am nevoie de nenorocitul ăsta de pix. Nu-l mai port cu mine şi nu-l mai folosesc decât atunci când dau autografe.
Oare când s-o inventa o sculă din asta care să scrie frumos autografele?